Am fost azi în Mega, unde un băiat m-a întrebat dacă nu vreau să-i răspund la câteva întrebări. Era un chestionar care evalua satisfacţia clientului. Bun, am zis, eram curioasă cum sunt întrebările, plus că na, vrem îmbunătăţirea serviciilor dar nu avem chef să spunem ce ne doare. Aşa că încep eu chestionarul..lung, lung, lung. Şi pentru că băiatul voia să să fie de folos, îmi anticipa el răspunsurile. Eu să-i spun aşa..orientativ. Am încercat să dau răspunsul cel mai apropiat la care îmi dădeam seama, dar la altele a bifat el, grăbit. Poate nu i s-a explicat cât de important este ca oamenii chiar să spună ce cred.
Plus că, dacă faci un chestionar de vreo 8 pagini, fii sigur că nici cel mai binevoitor respondent nu o să fie tocmai încântat şi o să dea răspunsuri în pripă. Pentru că nu prea mergi să dormi la supermarket. Mergi că ţi-e foame, mergi că ţi s-a terminat pâinea. În condiţiile date, a încercat şi el să-mi obţină bunăvoinţa şi măcar câteva răspunsuri.
Mă gândeam şi zilele trecute la coordonarea dintre centru, top management sau ce-o mai fi şi omul din teritoriu. Dacă omul tău din teritoriu, funcţionarul, vânzătorul, operatorul de interviu nu ştie ce vrei tu să faci, nu-ţi cunoaşte intenţiile sau pur şi simplu nu e destul de pregătit pe subiect, se destramă toată strategia ta ţesută măiestrit „la centru”. La fel cum am trecut la o farmacie să las un chestionar din revista farmaciei (avea o tombolă) şi farmacista s-a uitat întrebătoare la mine. Nici nu ştia dacă mai e valabil. Da, lăsaţi-l….