Romania din filme

Am fost la Poliţist, adjectiv. Îmi dau seama că ritmul lălăit al acţiunii voia să arate că viaţa de poliţist nu e aşa explozivă ca-n filmele cu poliţişti şi să accentueze încăpăţânarea personajului. Pe mine însă nu m-a prins.

Dar voiam să zic altceva, ceva ce mi-a spus şi mama când am ieşit. M-am săturat de supraestimarea blocurilor cenuşii şi a altor elemente de decor rămase şi promovate ca sechele din comunism. Sau de ironia aşa-zis fină la adresa funcţionarului român. Toate astea există şi sunt amuzante pentru moment, dar mi se pare că filmul românesc a ajuns să dezvolte într-o singură direcţie.

România blocurilor şi spaţiilor sordide există, dar există şi România caselor vechi din Cotroceni şi din spate de la Romană, Bucureştiul de pe motoare, de la MŢR, România festivalurilor, România rafinată, România din munţi şi din provincie, România artiştilor, România oamenilor cu bani, România restaurentelor sofisticate, a cafenelelor pline, sau chiar a cluburilor de fiţe, a magazinelor de lux şi a cartierelor cu turnuleţe . Şi mă îndoiesc că astea nu au poveşti de spus. Nu numai pentru străini, că ei oricum sunt încântaţi de pitorescul rămăşiţelor comuniste, ci mai mult pentru noi. .ca să ne conştientizăm şi altă parte a ceea ce suntem. Sau şi mai bine, a ceea ce am putea fi.

Citește și

10 Comments

  1. Nici pe mine nu m-a prins foarte tare filmul, dar si-a spalat pacatele cu cateva fragmente geniale cum ar fi discutia cu comisarul sau schema flagrantului din final. Scenele de asteptare au fost extrem de lungi si nu stiu daca as mai avea rabdarea sa il revad numai pentru cele cateva fragmente foarte amuzante.

    Revenind la tema blocurilor cenusii si a altor elemente comuniste, cred ca e un instrument facil pentru cineastii romani. Si nu vad de ce nu le-ar folosi. Sunt Romania in care traim. Sunt intr-adevar sechele pentru ca oamenii s-au saturat de lipsa de intimitate din cutiile comuniste si de aceea nu se intalnesc sa discute pe bancutele dintre blocuri, iar majoritatea celor cateva sute de mii de functionari publici chiar isi iau banii degeaba. Sunt multi care au ajuns in functii de conducere promovati de vechiul sistem care punea caloriferisti in functii de director de scoala numai pentru ca aveau carnet de partid.

    Cat despre celelalte Romanii, ori sunt prea mici (cea de pe motoare), ori sunt prea vestice ca sa aduca ceva nou in fata criticilor straini. Btw, cartierele cu turnulete cred ca sunt cartierele de tigani bogati, nu? 🙂

    1. Da, la asta mă refeream, pentru că nu încercam să duc discuţia exclusiv în zona “bună” sau rafinată, ci în cea a atât de coloratei realităţii româneşti.
      Ce dacă lumea motoarelor e o lume mică? Poveştile frumoase, cele care te fac să visezi şi care îşi justifică astfel prezentarea într-un film pot fi ţesute în jurul unor cazuri izolate..pentru că pe astea nu le vede nimeni pe stradă şi pentru că astea încurajează nebunia celorlalţi.
      Şi..te întreb, filmele se fac pentru critici?

      1. Lumea asta a realitatii colorate romanesti de care vorbesti tu nu a trecut neobservata de regizorii romani. Filme ca Marilena de la P7 sau Califonia Dreamin’ (Nesfarsit) , ambele ale lui Nemescu sau recentul Cea mai fericita fata din lume reflecta foarte atent cocktail ul asta de civilizatii, mentalitati si moduri de viata.

        Inevitabil o sa vezi in ele si sechele comuniste, pentru ca asta e realitatea. Mirosul asta a intrat in tot ce facem. De la coruptia din institutii pana la oamenii care stau cuminti in cutiile lor pe care le numesc locuinte, dupa ce 40 de ani s-au gandit de doua ori inainte de a spune sau face ceva de teama de a nu fi turnati la securitate de un prieten sau chiar ruda.

        Astept cu interes primul film despre lumea motoarelor, desi nu stiu cat de mult conteaza locul in care iti bei berea cu prietenii.

        Nu a fost cea mai fericita formulare cea legata de critici. Dar ca sa iti raspund la intrebare, filmele se fac si pentru critici. Stiu ca e o afirmatie cu doua taisuri si e o dicutie lunga. Oamenii, majoritatea, au insa nevoie de autoritati superioare. Asa ca te intreb si eu, mai ai 8 lei in buzunar (cat costa biletul la Studio), intre un film care a castigat Palme d’Or si un film al unui student de la cinematografie necunoscut, ce alegi?

  2. Ştiu ce zici, mai mult ca sigur voi alege filmul despre care am auzit ceva, dar asta ţine de promovare, iar nu întotdeauna de premii. La Boogie spre exemplu m-am dus pentru că se făcuse vâlvă în jurul crizei bărbatului de 30 de ani. Habar n-am dacă a luat vreun premiu. Cred totuşi că problema promovării se pune mai mult post-producţie şi că atunci când faci filmul în mare parte îţi urmezi o idee în care crezi puternic. Îmi dau seana că se face şi pentru critică, pentru bani şi pentru public, dar cred şi că poţi realiza şi vinde un film dacă pe tine, ca producător, te-a prins.
    De motoare vorbeam referindu-mă la oamenii care vin acolo.. cred că opţiunea pentru locul ăla spune ceva despre cum sunt ei.

  3. Lumea comunismului e o lume exotica si, se pare, etern fascinanta pentru straini si pentru festivalurile de afara, pana si cei de la Depeche Mode au folosit tema asta in clipul de la “Peace”. Filmele care iau premii la Cannes, la TIFF sau la alte concursuri ale cineastilor au incasari rusinos de mici in Romania, tocmai pentru ca romanii simt ce simti si tu. Toti ne-am saturat sa ni se aminteasca de comunism, de blocuri gri si de o lume trista, de-aia oamenii nu mai merg la filmele romanesti…dar se pare ca actorii, regizorii si criticii de film sunt optimisti in ce priveste lumea filmului romanesc. Florin Piersic Jr. ne spunea la o conferinta sa fim pe faza, ca “se vor intampla lucruri misto cu filmul romanesc”. Cam acelasi lucru ni l-a spus si Alex Leo Serban. Se lucreaza intens in ultima vreme…poate ca in curand vom depasi momentul comunismului – actori buni avem, regizori avem (minim doi foarte buni..Cornel Porumboiu si Cristi Puiu)…si avem si studiouri si costuri de productie ieftine. Eu cred in filmul romanesc si chiar cred ca va avea un viitor colorat si luminos 🙂

    1. Şi eu cred tare în filmul românesc şi tocmai încrederea asta mă face să afirm că sigur sunt şi alte direcţii de exploatat.

  4. Eu m-am bălăcit în Polițist, adjectiv… l-am luat de cu dimineață, de la prima proiecție și l-am dus înspre corason. Cel mai fain ar fi să-l ascultăm chiar pe Corneliu, dar săracul de el a dat toate explicațiile de foarte curând într-o emisiune decentă (rar la el…). Acum nah, suntem toți critici, mai buni sau mai răi… numai că dpmeudv nu e despre blocuri cenușii și comunism, ci mai cu seamă despre umila pretenție (în stil Woody Allen întrucâtva… n-am zis-o eu, dar pot confirma) de a introspecta condiția umană. Din păcate la Vaslui nu există Motoare, din păcate gena de artist e marcată de “bojdeuci” și de locurile cel mai la îndemână… Sau poate din fericire, cine știe! Cred totuși că nu suntem de toate, că nu putem fi marcați concomitent de secvențe total distonante sau eclectice, nu putem avea și griul și glamourul în aceeași cană de cafea (poate doar decât rar și extrem de cabotin, abia în privat…). Gestul creației cere însă selecție. Iar apoi a pune etichete pe cinematografii (indiferent câte filme am văzut sau nu dintr-însele) e cumva un gest prea gratuit. Părerea mea…! se spune de pildă despre aia germană că e făcută pentru critici, iar despre aia indiană că e pentru public. Am văzut de curând o capodoperă (din nou, doar părerea mea…) pe nume „Herr Lehmann” și nu cred că vest-germanului sau est-germanului îi pute un Berlin concupiscent și voit centrat către elemente evidente de trecut. Cred totuși în pertinența unei păreri subiective, la fel cum cred că breasla are criterii care scapă profanului. Mie mi-a plăcut Polițistul și trena gesturilor cotidiene mi s-a părut suficient de profundă ca să mă țină treaz. Apoi, în altă ordine de idei, o competiție e marcată de candidați și de producțiile lor. 4,3,2 a luat de curând frișca, dar zic eu, în comparație cu competitorii, pălea ușor și candid. Hai să vedem ce a „spart” Polițistul la secțiunile lui mai întâi și abia apoi să ne contorsionăm… părerea mea.

    1. Nu toţi suntem critici de film, dar asta nu înseamnă că numai criticii se pot exprima pe baza filmelor..Nu-ţi înţeleg precauţia asta excesivă care te face să subliniezi de 3 ori în comentariu că e vorba doar de “părerea ta”.
      Nu mă pronunţam asupra filmului românesc sub toate aspectele lui, cât e sau nu e de valoros, n-am cunoştinţele necesare să fac asta, făceam doar câteva observaţii pe care e destul de ciudat să le împingi într-un colţ pe motiv de “gratuitate” a criticii.
      Relativismul ăsta şi cantonarea în statutul de profan care nu are îndreptăţirea să se exprime ne cam pune un căluş periculos la gură, nu crezi?

  5. dar am spus că pertinența unei păreri subiective rulezzz, nu-i așa?? (sf de rând 19, început de 20… sau secvența 19 lol) 🙂 apoi treaba cu “părerea mea” era doar ca să întărească chestia asta, nimic mai mult (mi-o asum).
    mkay, “gratuitatea” nu viza comentariul tău, ci o impresie generală pe care mi-au lăsat-o alți “critici” (te uiți around și e imposibil să nu remarci că lumea vorbește foarte mult, într-un fel de delir logoreic). pe de altă parte, pertinența unei păreri subiective există sau nu există, nu e uniform repartizată în gura oamenilor 🙂 important e totuși că ea ființează uneori. period.
    cât privește relativismul… și repet, cred că mi-ai acutizat prea tare comentariul: n-am afirmat deloc că trebuie să ne constipăm reacțiile! 🙂 dar relativismul există, că vrei au ba, mai ales atunci când e vorba de artă. atâta tot!
    …știu din păcate persoane care nu s-au mai dus să vadă filmul ăsta pentru că foarte mulți alții (“prieteni”) au spus că-i de rahat :)) să vină furtuna 😉
    toate bune!

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.