De când am auzit că Elena Stancu şi Cosmin Bumbuţ îşi lansează cartea „Acasă, pe drum” am vrut să o citesc. Eram curioasă să văd cum trăiesc doi oameni o viaţă pe roţi, dar recunosc că şi mai tentant era titlul, promisiunea că se poate un acasă altfel. Sau că acasă poate fi redefinit. Am crezut că este mai mult o carte despre călătorii şi libertate şi eram cumva pregătită să îmi tulbure liniştea vieţii mele. A fost un pic şi asta, dar am apreciat că Elena şi Cosmin nu te arată cu degetul. Viaţa lor e aşa şi e asumat alta, se miră uneori de punctul în care au ajuns şi îţi explică cum de se simt îndepărtaţi de unii prieteni şi de viaţa dinainte, dar nu te fac pe tine, conformistul cu job 9-18 să te simţi aiurea pentru că duci o viaţă previzibilă. Cred că puteau uşor să alunece pe panta asta şi mă bucur că nu au făcut-o. Altfel cartea ar fi devenit imposibil de citit.
„Acasă, pe drum” este şi despre călătorii şi despre cum poţi trăi în câţiva metri pătraţi şi cu toate mişcările calculate. Dar mai mult este despre oamenii întâlniţi de ei în călătorii şi problemele cu care se confruntă oamenii din România profundă. Elena şi Cosmin se prezintă pe ei şi viaţa în rulotă, dar au grijă să lase asta un pic în background, pentru a pune lumină poveştile oamenilor pe care îi întâlnesc. Pentru cineva care a mai văzut sărăcie, pentru cineva care nu e deconectat de viaţa oamenilor din jur, cazurile din carte sunt doar un reminder dureros. Pentru altcineva poate fi o ieşire dură din bulă.
Elena şi Cosmin stau de vorbă şi trăiesc alături de mare parte din oamenii pe lângă care majoritatea dintre noi trecem, maxim cu o mare strângere de inimă. Oamenii cu care nu ne oprim să vorbim, pentru că miros urât. Oamenii în apropierea cărora îi strângem pe cei dragi la piept sau ducem instinctiv mâna la geantă. Oamenii la care alţi oameni se holbează pe stradă, pentru că au capul mai mare şi mâinile mai scurte decât media. Ceilalţi, niciodată parte din noi, din viaţa noastră şi întâlnirile noastre.
Câteva fragmente:
„La toate acestea se adaugă sărăcia, pe care Alex o vede în diferenţele dintre hainele lui şi ale colegilor şi în faptul că el n-are niciodată trei lei ca să-şi cumpere o felie de pizza, la fel ca ceilalţi copii”.
Despre un băiat cu handicap vizibil: „Bunica lui Codrin nu a mers niciodată la plimbare cu el, pentru că îi era ruşine de oamenii din sat. Verişorii lui, care învăţau la aceeaşi şcoală, se prefăceau că nu-l cunosc.”
„Părinţilor le-am spus de ieri că o să plecăm şi Marius a venit să ne salute împreună cu băiatul său. Ne-a adus cadou o sticlă mică de Coca-Cola, pe care a cumpărat-o pentru noi – să avem ce bea pe drum, că ştie că ne aşteaptă drum lung.”
„Nu se gândeşte niciodată la viitor. Şi-ar dori o familie şi o casă în care să locuiască, dar nu se gândeşte la asta. Majoritatea celor care trăiesc pe stradă nu îşi fac niciodată planuri, e important să supravieţuiască azi, să mănânce azi, să nu îngheţe azi.”
„Jozsi, Kutyas şi Piri au fost în mai multe case de copii înainte să ajungă pe stradă. N-au trăit niciodată într-o familie normală, alături de nişte adulţi care nu se prostituează, nu se droghează şi nu sunt alcoolici.”
Mai mult decât tristeţea cazurilor întâlnite, pe Elena şi Cosmin îi doare lipsa de empatie a celor din jur, a oamenilor cărora viaţa le-a dat şanse mai bune. Oameni care nu ştiu şi nici nu fac efortul să îşi imagineze cum e să nu ai de nici unele: „Oamenii aceştia care scuipă ură şi care nu ştiu nimic despre viaţa pe care au trăit-o tinerii de pe stradă, oamenii care cred că dacă te-ai născut acolo mai poţi să alegi […] ne fac să suferim mai mult decât toate poveştile dramatice pe care le-am aflat”.
Pe Elena şi Cosmin îi puteţi susţine cumpărând vederi pe care ei le trimit din drumul lor – de ce? pentru că au curajul să trăiască o viaţă altfel şi pentru că viaţa asta a lor altfel aruncă o lumină necesară asupra unor oameni ignoraţi. Oameni invizibili, pentru care dacă nu ştim sau nu putem să facem nimic, măcar să nu îi condamnăm încă o dată prin privirile noastre neghioabe.