am început să cred că timpul e cea mai importantă dimensiune a vieţii noastre. cea care decide, în ultimă instanţă, cât de bine îţi iese ce vrei să faci în viaţă. şi nu vorbesc de timp ca atare, ca durată determinată, de X ani şi Y zile. ci de timing. de cum te raportezi la timp, cum îl ghiceşti, cum reuşeşti să-l simţi, să-i intuieşti planurile pe care le are cu tine ca să poţi merge în direcţia lui şi nu contra lui.
amânăm lucrurile de care nu avem chef sau pe care nu vrem/nu ştim/nu credem că e potrivit să le facem azi, pentru mâine. care mâine s-ar putea să nu mai vină pentru noi.
ne gândim că sigur o să avem la un moment dat bani să mergem în America de Sud.
că avem timp mai încolo să facem copii.
că o las pe ea să fugă că e prea devreme pentru o relaţie serioasă şi mă fac eu băiat cuminte mai încolo.
şi e normal să gândeşti aşa, nu zic nu. e firesc să laşi timpul să curgă peste nişte lucruri, să amâni, să te întorci, să ai răbdare. nu fac o pledoarie pentru fast-forward şi nici nu avem cum trăi în fiecare secundă a vieţii noastre cu sufletul la gură că nu o să apucăm să facem nişte lucruri. am înnebuni de tot dacă am face aşa.
still..
ai face altfel lucrurile dacă ai şti că trăieşti 30 de ani şi altfel dacă ai şti că trăieşti 80
ai spune alte lucruri dacă ai şti că e ultima dată când îl vezi
ai săruta mai cu viaţă dacă ai şti că e ultimul
nu ai da buzna dacă ai şti că are nevoie să aştepţi
şi
ai pune tu mâna pe telefon dacă ai şti că s-a săturat să aştepte
de asta cred eu că suntem în fiecare secundă într-o luptă cu timpul. timpul ca dimensiune ce dă sens unor lucruri. în fiecare secundă trebuie să ţinem un echilibru fragil între ce ai face dacă ai avea tot timpul din lume şi ce ai face dacă ai şti că mai ai foarte puţin. poţi să grăbeşti lucruri şi să le strici, poţi să amâni lucruri şi să le pierzi.
in the end, nici nu ştiu.
sper ca forţa aia pe care o chemăm să ne scoată din toate belelele-fără-ieşire, intuiţia, o să ne dea de cele mai multe ori răspunsul bun.