Idei nesortate alegeri 2014_draft.doc:
1. Prima, deşi asta era de mai demult. Eu când aud “Să nu vorbim politică” mi se zburleşte părul în cap (e ca aia din liceu cu “să nu vorbim despre şcoală în weekend”). Ca şi cum politica e aşa ceva care nu ne atinge în sferele înalte în care noi ne desfăşurăm activitatea. Ca şi cum lipsa autostrăzilor, situaţia jalnică din spitale sau strategia de dezvoltare economică a ţării nu ne-ar afecta. Continuăm să trăim zi de zi în bula aia a uneia din “cele două Românii”, minţindu-ne că nu contează, de parcă viaţa noastră s-ar derula exclusiv într-un cartier rezidenţial. Eu nu cred asta. Eu cred că trebuie să vorbim politică, să învăţăm să comentăm deciziile care ne afectează şi să aflăm ce instrumente de participare avem. Pentru că da, avem putere (cel mai bun exemplu- ultimele 2 săptămâni).
2. Am făcut facultatea de ştiinţe politice. Recunosc, nu am reţinut foarte multe. Dar un lucru deştept pe care l-am reţinut a fost că oamenii votează în baza unor shortcut-uri. Omul normal, fără vreun interes special în viaţa politică, votează în baza unor indicii despre candidat, a unei imagini simplificate pe care şi-a făcut-o; nu are timp şi nici disponibilitatea sau competenţa să compare şi analizeze în profunzime programe politice. Aşa că hai să nu ne mai dăm savanţi. Eu, una, am votat din încredere. Unul din candidaţi mi-a dat încredere că poate să facă ceva pentru ţara asta, celălalt absolut deloc.
3. Nu ne-am culcat pe o ureche. Nu îl aşteptăm pe domnul Iohannis să ne salveze. Pentru că mare parte dintre noi suntem genul care nu aşteaptă să vină Salvatorul. Suntem oameni care muncim pentru viitorul nostru. Am fost şi luni, şi marţi, şi miercuri la serviciu. Şi mergem şi mâine.
4. Să nu aşteptăm minuni. Să nu îi înmânăm acum orbeşte toată încrederea noastră, pentru ca mai încolo să îl sfâşiem la prima ezitare. E Preşedinte, dar e om. O să greşească, ca noi toţi. Important e cum şi cât şi ce face după.
5. Puteţi să spuneţi ce vreţi, dar ce s-a întâmplat duminică, 16.11.2014, a fost foarte real. Ana a stat în Londra 8 ore jumate ca să voteze; la final, şi-a pus ştampila de vot pe mână. 2 români au dormit peste noapte lângă un pod în America, ca să poată să voteze a doua zi. La o coadă imensă în Spania, un spaniol întreabă un român de ce stau aşa, se dă ceva? Românul răspunde: “Se dă democraţie.” La o coadă în Republica Moldovă, jurnalista întreabă “Ce v-a făcut să faceţi acest efort să veniţi să votaţi?” “Sufletul”, răspunde domnul. Ce s-a întâmplat noaptea de 16 spre 17 a fost iar real. N-am văzut niciodată Piaţa Victoriei plină de oameni. N-am văzut niciodată aşa o forţă, aşa o bucurie şi aşa o energie colectivă. La celebra “cine nu sare/nu vrea schimbare”, un domn elegant mai în vârstă din spatele nostru a fost cel mai simpatic “dar şi eu vreau schimbare”. nu putea să sară, aţi ghicit. Întotdeauna m-am simţit româncă până-n măduva oaselor, dar am ştiut în foarte puţine momente cum se simte România, ca forţă. Seara de 16 spre 17 a fost unul din ele. Din toată treaba, asta e cel mai mare câştig.
Şi, dacă el n-o să fie aşa cum ne aşteptăm, nu înseamnă că starea aia de duminică noaptea e mai puţin reală.
e ca şi cum ai spune că, dacă te-ai îndrăgostit teribil de unul care se dovedeşte a fi un prost, ce ai simţit e mai puţin real.
asta ca să nu mai vorbim politică.
