Anul trecut am plantat un cais în spatele blocului, într-un părculeț. Am găsit un loc mai ferit și am început să-mi pregătesc toate cele. În 2 minute au apărut toate vecinele din cartier, care am început să-mi spună, pe rând: că nu am ales bine perioada, locul, că nu se sapă cu lingură de lemn, că o să vină cățeii, că o să-l rupă copiii, etc. Nu făceam niciun rău, voiam doar să plantez un cais.
De prea multe ori am văzut, din păcate, atitudinea asta.
Sunt atâția români care n-or să construiască niciodată nimic.
Atâția care cred că “avem o țară frumoasă, păcat că e locuită”. Țara e nasoală, deci de ce să ne mai stresăm.
Atâția care aruncă gunoiul de la geam și apoi vin din vacanță și zic: să vezi civilizație la nemți, nene.
Atâția care o să se ascundă în spatele unul “Anonim” și o să-și verse nervii pe internet, oricând, pe orice subiect.
Atâția care n-or să iasă în stradă, pentru că…nu iese nimeni/ce rezolv/e frig/am altele mai importante (gen?).
Atâția care declară “ce organizare proastă”, deși n-au organizat în viața lor un eveniment.
Atâția care știu mereu cum e mai bine să își facă alții treabă. La ei în întreprindere, desigur, e totu’ ok.
Atâția care or să comenteze mereu: dacă ai donat pentru sănătate, de ce n-ai donat pentru educație. dacă ai donat pentru educație, de ce n-ai salvat și pelicanii din Deltă.
atâția români care doar comentează. doar amendează.
Atâția români care n-au construit niciodată nimic.
Dragă Românie, azi îți doresc mai mulți din ceilalți. Și pentru ei, nervi tari. Avem multe de făcut.