Sunt filme pe care le vezi ca filme. Decorul e prea studiat, replicile prea citite, oamenii prea hotărâţi, frumosul copleşitor, urâtul grotesc, scenariul prea închegat, lupul prea moralist.
Dar sunt şi filme în care simţi că lucrurile se petrec în faţa ta. Că dacă ei stau în sufragerie, eşti şi tu acolo. şi îi auzi certându-se sau iubindu-se. le simţi frustrarea, le simţi neputinţa, le simţi speranţa. le surprinzi slăbiciunile, le vezi contradicţiile. vorbele lor sunt vorbele tale dacă ai fi în situaţia aia. eşti, în mod miraculos, martor la viaţa altora.
Aşa e cu Jeg er din (I am yours), văzut la TIFF.
Nu vezi un film, ci eşti învăluit de o viaţă. Şi simţi exact disperarea mamei care crede că şi-a pierdut copilul într-o parcare pustie. Simţi, pentru că ştii, cât de naivă poate să fie o femeie când iubeşte. Ai aşteptat şi tu cu 2 pahare de şampanie pe masă pe un el care n-a mai venit. Ai cunoscut şi tu un străin fermecător de care te-ai îndrăgostit instant şi greşit.
I am yours e o viaţă adusă în faţa ta. Şi d-aia când se aprinde lumina şi ieşi din cinematograf nu poţi să te porţi ca de obicei când filmul s-a terminat.