“It was easier for me to run through the grenades than walking on ruins”.
Aşa începe Venuto al Mondo, un film despre războaie. Despre războiul bosniac şi războaiele din oameni.
Despre războiul ăla real, o singură imagine- minutul 71, el îi dă ei un buchet de flori de hârtie, pentru că pe timp de război nu mai există flori adevărate.
Din războiul celălalt, care îi frământă pe dinăuntru pe personaje, cel mai important lucru de care îţi dai seama e că viaţa noastră nu este un capitol, ci mai degrabă o carte întreagă. D-aia cine te alege pentru toată viaţa trebuie să accepte toate capitolele din viaţa ta: şi ăla în care ai fost prost, şi ăla în care ai fost laş, şi ăla în care ai iubit pe altcineva.
În filmul ăsta, drama încetează să fie dramă şi devine viaţă. Cu bune, cu rele, cu dureri acceptate, cu seninătate. Finalul îi aduce împreună pe un ponton pe Gemma, Aska (a doua mare iubire a lui David, soţul Gemmei), Gojco (soţul Askăi, îndrăgostit de Gemma în tinereţe) şi fiul Gemmei, care nu e al Gemmei. Senini. Pentru că au ales şi au iertat şi au iubit şi au luptat să fie aşa, nu pentru că viaţa le-a fost lină.
Altfel, Penelope Cruz în rol de non-femme-fatale, chestie pentru care am o slăbiciune, v-am mai spus.
