Din filme îmi rămân de obicei frânturi şi imagini; o stare, un loc, o situaţie. Nu ţin minte numele actorilor şi nici acţiunea toată.
Aşa că dacă o să vă spun despre „Scafandrul şi fluturele” e pentru că e un film pe care l-am văzut ghemuită, strânsă, chircită. E un film care nu te lasă să-l vezi comod, de la distanţă. Te strâmbi, închizi ochii, îl laşi şi apoi te întorci. Mai ales în momentul în care vezi din interior cum e să ţi se coasă ochiul şi să se închidă pentru tine lumea de afară.
(Pentru cronici de film mai extinse citiţi-o pe Cristina care îşi exersează de ceva vreme în scris pasiunea de a povesti despre filme.)