Silă supremă, încruntare răutăcioasă, privire lungă impertinentă, măsurare din cap până în picioare, interogaţie mută asupra existenţei celuilalt, supărare pe viaţă, umflare în pene a la eu sunt şeful..unii oameni pur şi simplu nu conştientizează importanţa mimicii. A „feţei” pe care o afişezi în situaţii de relaxare şi care spune mult despre modul cum priveşti viaţa în general.
Până a vorbi cu un om, îi transmiţi semnale prin mimica ta din stand-by.
Dacă persişti într-o încruntare fără motiv, îmi spui, de fapt, că pentru tine viaţa e o problemă. Dacă suntem la o conferinţă şi te uiţi la vorbitor cu sprâncenele asimetric poziţionate, şi asta sigur nu din nelinişte filosofică, înseamnă că nu ai nici un fel de disponibilitate pentru a învăţa ceva nou. Dacă mă scanezi răutăcios când îţi spun veselă bună ziua înseamnă că nu ştii să fii un om între oameni.
Iar alternativa nu e o faţă pe care să fie ştanţat oriunde şi oricând zâmbetul politicos american. Nu, alternativa e o faţă pe care e normal să se citească uneori disperare, tristeţe, dezgust, încruntare, dar asta nu predeterminat, nu ca o negaţie pentru fiecare secundă. Încruntă-te când simţi. Nu pica în îngrijorarea fetei vis-a-vis de drobul de sare.
Şi mai ales, nu uita că faţa ta e relaţia ta cu viaţa. Aşa că mai pune-ţi, române, din când în când faţa de sărbătoare. Aia de o ţii ascunsă cum ţii în şifonier hainele bune. Unde hainele bune sunt alea care sfârşesc prin a fi mâncate de molii.
10 Comments
si cand te strambi ca iti bate soarele in ochi?
Normal că nuu.. atunci e condiţionat de ceva şi perfect legitim. Mă refeream la mimici presetate
pana la urma e doar un ambalaj care vinde produsu..e drept ca de cele mai multe ori judecam dupa ambalaj..dar nu e asta cumva un semn de superficialitate?
Normal că sunt oameni care au o poveste tragică în spatele unei feţe încruntate, nu pierd asta din vedere şi nu îi condamn. Vorbeam însă de atitudinea de supărat pe viaţă sau de zâmbetul batjocoritor sau încruntarea gratuită afişate necondiţionat. Pentru astea nu simt nevoia să sondez mai mult, astea se simt. Dacă o fată mă măsoară din cap până în picioare în metrou şi decretă din priviri că-s o ciudată pentru că nu mă încalţ în adidaşi cu auriu, spune-mi, care din noi e superficială?
pai in exemplu tau tu esti cea superficiala..a pune o eticheta unu om pentru ca se uita urat la tine pentru un motiv atat de ridicol este semn de “scenarita”..pana la urma tu crezi ca esti mai buna decat ea pentru ca nu te incalti in adidasi in auriu si in privirea ei iti gasesti o justificare pentru asta. Dar este doar un exemplu..toti avem tendinta sa facem diferite scenarii pornind de la cele mai stupide intamplari si care pe urma se transforma intr-un cerc vicios.De ex.un amic nu ma saluta,imediat cred ca are ceva cu mine si a doua oara nu il mai salut nici eu,iar el de fapt nu ma vazuse..Exista chiar si o ramura in psihoterapie care se ocupa cu astfel de probleme. Dimensiunea noastra de a fi banuitori si capacitatea inepuizabila de a face scenraii este folosita la scara mare in toate teorille de conspiratie.
Ce nu ai înţeles tu e că pe mine nu mă deranjează părerea pe care şi-o face acea persoană despre mine sau persoana în sine, mă deranjează fix mimica pe care o adoptă şi care este nepotrivită într-un context social. Nu mi se pare normal ca oameni care nu se cunosc şi care nu au nimic de împărţit să se privească chiorâş. Nu mi se pare normal să ne înrăim unii pe alţii prin feţe care nu îşi conştientizeză schimonosirea ce le vine din interior şi pe care o transmit în mediu. Este vorba despre o anumită atitudine decentă şi sănătoasă în spaţiul public.
Cred ca “mimica presetată” a românului despre care amintesti ii arata ofuscarea pe ceva sau pe cineva. Mereu este supărat sau necăjit din cauza unui lucru si când nu se intâmplă asta, este supărat pe sine însuşi… Fie că e o nemulţumire interioară sau exterioară, mai gravă sau foarte banală, un lucru este sigur: românul o arată tot timpul. Se verifică tin nou opinia lui Cioran (desi nu – mai – sunt fan) care vorbeşte mereu despre o “alcatuire organică”. Ei bine, ne rămâne să nu ne mai mirăm, atunci când vizităm o ţară occidentală, cum de vesticii sunt mereu cu zâmbetul pe buze şi cum de au o expresie a feţei care te binedispune. chipintaci!
mda… trăiesc intuitiv de ceva vreme cu genul de mesaj pe care îl transmite postul tău. Bon, am citit și comentariile, fiecare e liber să se simtă afin cu propria sa experiență și cu propriile sale exemple. În fond – nu-i așa! – dincolo de parada bibliografică, toți ne bazăm așa-zisele „axiome” pe puterea exemplului personal, a întâmplării trăite pe propria piele… așa că o să încerc să evit imaginea sugerată de tine, cea „a sprâncenelor asimetric poziționate”, taman din motivele evocate mai sus. Un bun sofist va putea cu ușurință și oricând să-ți vânture prin fața conștiinței niște sprâncene contorsionate tocmai de neliniște filosofică, fără ca ele să iasă însă din paradigma „câș” a (in)civilizației mimicii evocate de tine. În fine, ca s-o scurtez, iete și părerea mea. Cred că „criminalitatea mimicii românești” pe care o deplângi e reală. Foarte reală! M-am lovit de ea, mi-e scârbă de ea, am suficiente motive să nu cred că e valabilă atunci când vămile de Vest ale patriei mult iubite sunt depășite. Adică numai la noi ea se află la cotele astea alarmante. Adică se poate și altfel! Mai uman! Mai bine! Mai natural! Am și o explicație contextualo-istorică ușor abracadabrantă, ușor perfidă. Dar acum nu vreau decât s-o ejectez pe display pe a mai funcțională, individuală… cred că mimica asta cangrenată, apăsătoare, infectă, enervantă, vine dintr-o formă mentală extrem de răspândită la români și care e fundamental non-liberală și anti-tolerantă. Eufemistic, ceea ce ne mănâncă din rărunchi pe noi, românii (vai ce urăsc punerea asta prăfuită pe același plan!!! hihi), este o abordare viciată a modului în care sunt exprimate opiniile: dogmatic, tranșant, infailibil. Cam asta ar zice, în mare, un nene pe nume Bertrand Russell. Cam în asta constă lipsa liberalismului din noi, atunci când respirăm sau doar mergem pe stradă. Știu că nu te iluzionezi, dar simt nevoia să reiterez că treaba asta se întâmplă inclusiv la nivel de mimică, pentru că în spatele sprâncenelor, mutrelor ca atare, zace o rotativă de prejudecăți și de pseudo-cogitații care irump pe față ca reacție la cele mai simple gesturi. Mai simplu: „gibonul de metrou” (vorba cațavencilor) se benoclează chiorâș la mine nu pentru că pantalonii mei mulați de culoare mov reprezintă un aport interesant de nou în matricea lui estetică, ci pentru că el știe aprioric că sunt fie poponar, fie străin, fie papagal, fie că ar cam trebui să-mi fie băgate mințile în cap cu forța. „Co-panelistul autosuficient” se benoclează chiorâș la mine nu pentru că ideile mele reprezintă un titlu de noutate care i-ar putea îmbogăți lui performanța cognitivă, ci pentru că el știe aprioric că sunt fie eretic, fie saltimbanc intelectual, fie papagal, fie că ar cam trebui să-mi fie date la topit, cu forța, contribuțiile la cestiunea în speță, din motive de concurență neasumată. În fine, ai punctat reușit: mimica, bat-o vina! Iar motivul, reiau, cred că e o indavertență personală a românului cu o formă mentală general-liberală care, într-o lume Normală, e bazată taman pe această non-iactanță permanentă în atitudine și în manifestarea unei opinii. Cred că senzația de buricul pământului îți e foarte cunoscută. Cam la asta se rezumă povestea noastră… ne mimăm zi de zi insatisfacția propriei satisfacții cu automărginirea. Mimica ne omoară? Nope, doar ne schimonosește și ne exclude din clubul select al normalilor (într-un fel hermeneutic, Rinocerii lui Ionescu ar trebui predați în locul orelor de sport pe care oricum Androneasca le vrea amuțite). Zâmbesc normal, să știi! 🙂
eu cred ca majoritatea se stramba ca sunt ei strambi de fel.
mai puțin baroc, dar așa e 🙂 totuși… de ce? de ce sunt strâmbi de fel? aici e explicația contextualo-istorică abracadabrantă 😀
Mr. path dependency! Mr. cultural legacy! screw with all of you :))