Am fost aseară la o serată la Muzeul Naţional de Istorie a României. Pe scurt, muzeul a fost deschis până la 12 noaptea şi au avut loc două recitaluri. Noi l-am prins pe al doilea, cel cu Adrian Naidin. Primul gând pe care l-am avut când am auzit cum cântă a fost că încă există oameni care trăiesc pentru artă. Asta mi s-a părut foarte reconfortant. Apoi mi-a plăcut că introducea fiecare fragment muzical prin câteva cuvinte despre compozitor sau context şi cu un glas foarte cald pentru public. Legătura pe care încerca să o creeze cu publicul m-a făcut să mă gândesc că nu ar fi fost deplasat, dacă aş fi stăpânit nişte paşi, să ies pur şi simplu să dansez când a început el o piesă flamenco.
Nu s-a întâmplat asta, ci ceva şi mai frumos: un duet ad-hoc cu soţia, care era în public şi care şi-a învins miile de emoţii şi a venit pe scenă alături de el. Era în pantaloni scurţi, dar avea o voce fermecătoare. La sfârşit, el i-a pupat mâna şi toţi care eram acolo i-am aplaudat din picioare.
E de mii de ori mai frumos când frumosul vine când şi de unde nu te aştepţi.