În fața mea, la plaja, o familie de italience. Erau nouă femei, de la 3 la aproximativ 60 de ani. Toate frumoase, blonde si brunete, aproape toate cu părul pana la fund. O frumusețe din aia arsă de soare, nu de salon. Cu tatuaje, cu celulită, cu costumele în fund și cu brățări.
Cât au stat m-am uitat fascinată la ele. Cum și-au întins toate cearșafurile și hainele și toate prostiile pe care în general le cari cu tine la plajă, cum împărțeau cafea din același termos. Cum aruncau câte o privire fetelor mici, dar cum nu stăteau călare pe ele. Cum se reuneau parte din ele în grupul femeilor care discută d-ale vieții. Cum mergeau în apă, cum stăteau toate pe două șezlonguri, ca apoi să se întindă fiecare pe al ei și să își ia spațiul de care avea nevoie. Cum își pieptănau părul lung până la fund când se pregăteau de plecare, și cu câtă cochetărie făcea asta puștoaica de 5 ani.
Un mic trib, o mică lume.
Am încercat să mă prind din discuțiile încrușisate care era fata căreia, care era mama, cine era soră cu cine. Am renunțat la un moment dat.
Dar m-am gândit mult cum arată viața lor care le permite să fie așa aproape, trei-patru generații pe plajă în același spațiu și în același timp, o zi normală de vineri.