Am văzut de-a lungul timpului atâtea păreri tâmpite despre diaspora, de cele mai multe ori de la politicieni sau alte persoane publice. Cea mai recentă e despre cum diaspora ar putea să rămână în ţară dacă tot vine la protest, că sunt un milion de locuri de muncă neocupate în ţară.
Oameni din poziţii cheie în România ignoră diaspora. Nu vor să ştie de ce au plecat, nu sunt interesaţi de cauzele complexe care duc la asta, nu înţeleg prin ce trec oamenii ăia şi care e viaţa lor acolo, nu au minima înţelegere a contribuţiei lor economice pentru ţară (era mai demult un articol care îi plasa pe românii din diaspora pe locul 1 al investitorilor în ţară), nu se gândesc cum să-i aducă înapoi, nu ştiu câţi s-ar întoarce şi mâine.
Nu ştiu nimic din toate astea, dar le pun etichete: târfe, borfaşi, căpşunari, ăia care fac gălăgie în terminal, mahala.
Unii din oamenii care ar trebui să gândească soluţii pentru diaspora tratează cea mai mare problemă socio-economică a României din ultimii 20 de ani cu un maxim de iresponsabilitate. Iar o mare parte dintre noi, restul, îi tratează superior şi cu prejudecăţi. Diaspora românească e însă aproape de ţară, îi pasă, se mobilizează să meargă sute de kilometri să stea la cozi să voteze, să doneze, să iasă 100 de nebuni stingheri la protest în faţa turnului Eiffel, să facă coloane de maşini cu steaguri în drum spre ţară.
Diaspora românească ar putea fi o forţă şi mai mare, dacă măcar am şti să vorbim cu ea.
Se pare că ea nu a uitat.
