Dacă ești femeie, peste 25 și foarte implicată în job, trebuie să vezi Toni Erdmann.
Ia o prietenă cu tine, să tăceți împreună când ieșiți de la film.
Deși pare o poveste despre nemți și expați în general, e la fel de valabilă pentru români. Aș îndrăzni chiar să zic că e despre români. Nu știu de ce, dar am senzația că noi avem și mai pronunțată dorința asta de a reuși în viață. Mai ales în ultimii 20 de ani, când am aflat că putem fi la egalitate cu Occidentul, măcar în termeni de carieră. Doar că avem o grămadă de alergat ca să îi prindem din urmă. Și avem și acest simpatic complex de inferioritate, care iar ne face să tragem mai tare.
Fii sinceră când te uiți la Ines.
Nu e nebună, nici măcar când își așteaptă goală invitații la ziua de naștere.
E dintre noi, e printre noi.
E absurdul la care poți ajunge în timp ce te preocupi de carieră și să îți meargă bine.
E viața care se scurge între programările din Outlook.
Sunt momentele de care n-apuci să te bucuri pentru că ești prea roboțică.
Sunt oamenii dragi pe care îi repezi, deși ai fost drăguță toată ziua cu niște străini.
Sunt apelurile pe care le respingi pentru că tu ai ceva important de făcut.
Cum ziceam, Toni Erdmann e genul de film care te zguduie și-ți zice că de mâine trebuie să îți pui ordine în viață.
În altă ordine de idei, cum zic de mult, aștept și filme românești care să exploreze și subiecte de genul. Pentru că sunt mult mai multe povești și lumi în jurul nostru decât lumea cu mici excepții omniprezentă în filmele românești de până acum. În România lui 2016 sunt și oameni cu mulți bani, sunt și români cu casa lux și plasme luate pe credit, directori de companii, viață de noapte, creatori de modă, copii de bani gata, elită culturală, politicieni, hipsteri, etc.
Și pentru că, după cum s-a văzut, poți plânge și dintr-un film cu corporatiști.